Născut în Caucaz, în familia unui vânător, şi crescut împreună cu ogari ruseşti vărgaţi şi puşca cu două ţevi a tatălui meu în debara, pe care o scoteam deseori când tatăl meu era plecat, nu îmi pot imagina viaţa fără pescuit, vânătoare şi fără câini. Amintirile mele din copilărie sunt strâns legate de munţi, măceşi copţi, multe pălării de şarpe, apă rece de izvor în zile caniculare şi lătrat puternic de câini în urmărirea mistreţilor.

După ce m-am întors pe pământul străbunilor mei în anul 1991, aflându-mă în Germania şi începând viaţa de la zero, am rememorat multă vreme cu tristeţe copilăria mea lipsită de griji: munţii, pădurile, mirosul cartuşelor folosite, râul cel repede – Sulak - şi, bineînţeles, câinii de vânătoare.

Anii au trecut. Acele nouă luni lungi de cursuri pregătitoare care mie şi soţiei mele ni s-a părut că nu se mai terminau s-au sfârşit şi am promovat cu brio toate examenele pentru permisele de vânătoare. Atunci când am vânat pentru prima dată fără a avea propriul nostru câine, am căutat un câine foarte versatil sau, cum se spune în Germania, un câine „de multiplă utilitate”, care putea acţiona atât „înainte”, cât şi „după” focul de armă, atât pentru vânatul copitat, cât şi pentru păsări. Câinele trebuia să fie capabil să se descurce singur cu vulpea şi ratonul, să fie elegant şi ferm, prietenos cu copiii, potrivit, deci, pentru orice se poate întâmpla în viaţă.

Nu este nicio surpriză că alegerea noastră a fost un brac german (cu păr scurt), care a devenit cel de-al cincilea membru al familiei noastre.
 

Şi ce v-a făcut să alegeţi un brac?